22 august 2023
9 Căi de a preveni gândirea negativă
Cuprins
Sindromul impostorului este unul dintre cele mai remarcabile fenomene psihologice ale epocii moderne. La baza acestui sindrom se află faptul că, în ciuda realizărilor academice și profesionale, persoana se simte incompetentă, crede că poziția pe care a obținut-o este de fapt o „iluzie” și trăiește cu teama că, într-o zi, cei din jur o vor „demasca” drept o fraudă. Descrisă pentru prima dată în 1978 de psihologii Pauline Clance și Suzanne Imes, această stare apare în special la persoanele cu realizări deosebite. Oricât de mult succes ar avea, persoana nu reușește să scape de sentimentul interior de incompetență. Presiunile sociale, perfecționismul, dinamica familială și mediul intens competitiv joacă un rol important în apariția acestui sindrom. Este de remarcat faptul că este întâlnit mai frecvent la femei, la minorități și la persoanele care își asumă responsabilități noi. Deși sindromul impostorului nu este un diagnostic psihiatric oficial, el afectează grav calitatea vieții, crescând riscul de pierdere a încrederii în sine, anxietate, epuizare (burnout) și depresie.
Sindromul impostorului este o stare psihologică în care o persoană cu realizări academice sau profesionale reale nu își poate interioriza succesul, crezând că este de fapt incompetentă și că reușitele se datorează norocului sau altor factori externi. Persoana trăiește cu frica permanentă de a fi „demascată” ca fraudă, deși dovezile obiective arată contrariul.
Sindromul impostorului este o stare psihologică în care persoana nu reușește să își interiorizeze propriile realizări, considerând că poziția sau abilitățile pe care le-a obținut se datorează norocului, unor factori externi sau unei erori de judecată a celorlalți. Persoanele care trăiesc acest sindrom se simt „fraude”, în ciuda realizărilor lor obiective. Ele trăiesc permanent cu teama că incompetența lor va ieși la iveală. Frecvent întâlnită în viața academică, profesională sau socială, această stare este mai răspândită în special la persoanele de succes, perfecționiste și cu așteptări ridicate față de sine. Sindromul impostorului nu este un diagnostic psihiatric oficial, însă afectează stima de sine a persoanei, crescând riscul de anxietate, depresie și epuizare (burnout).
Sindromul impostorului se poate manifesta în moduri diferite. Cercetările arată că persoanele care trăiesc acest sindrom pot fi împărțite, în funcție de tiparele lor comportamentale și de gândire, în cinci tipuri principale:
La persoanele care trăiesc sindromul impostorului se observă anumite tipare comune de gândire și comportament. Aceste caracteristici afectează atât lumea interioară a persoanei, cât și relațiile sale exterioare.
Caracteristicile întâlnite în sindromul impostorului sunt următoarele:
În apariția acestui sindrom joacă un rol atât particularitățile individuale, cât și factorii de mediu. Experiențele din copilărie, așteptările familiei, trăsăturile de personalitate și normele sociale pot influența apariția acestei stări.
În apariția sindromului impostorului, particularitățile individuale și factorii de mediu acționează împreună. Așteptările și atitudinile părinților din copilărie pot pune bazele acestui sindrom. De exemplu, persoanele crescute sub presiunea constantă de a „face mai bine” tind să nu își considere niciodată reușitele suficiente. În mod similar, persoanele care au primit laude constante în copilărie pot simți, la vârsta adultă, nevoia de a se dovedi în continuare. Competiția intensă din mediul academic și profesional, valoarea socială exagerată acordată succesului și cultura comparației sociale alimentează, de asemenea, acest sindrom. În plus, este mai frecvent întâlnit la persoanele cu structură de personalitate perfecționistă, probleme de stimă de sine, tulburări de anxietate și antecedente de depresie.
Persoanele care trăiesc acest sindrom, deși par de succes din exterior, se luptă permanent, în interior, cu sentimentul de incompetență. Această situație le afectează negativ atât viața profesională, cât și pe cea socială. Persoana se simte incomodată atunci când reușitele îi sunt apreciate și are dificultăți în a accepta complimentele. La locul de muncă sau în mediul academic, chiar și o mică greșeală este percepută ca un eșec major. Ca urmare, se dezvoltă o tendință spre muncă excesivă; persoana își asumă tot mai multe responsabilități pentru a se dovedi pe sine. Pe termen lung, această situație poate duce la epuizare, tulburări de anxietate și depresie.
Principalele simptome pot fi enumerate astfel:
Scopul tratamentului sindromului impostorului este creșterea gradului de autocunoaștere al persoanei, schimbarea tiparelor de gândire și dezvoltarea unei stime de sine sănătoase. Psihoterapia este cea mai eficientă metodă în acest proces. Terapia Cognitiv-Comportamentală (TCC) ajută persoana să își pună la îndoială convingerile negative despre sine și să dezvolte perspective mai realiste. Terapiile de grup permit persoanelor cu experiențe similare să împărtășească într-un mediu suportiv. Abordările bazate pe mindfulness și auto-compasiune încurajează, de asemenea, o atitudine mai blândă și mai acceptantă față de sine. Obținerea sprijinului unui mentor la locul de muncă, solicitarea de feedback din partea unor persoane de încredere și trecerea în revistă a dovezilor obiective ale propriilor reușite sprijină, de asemenea, procesul de tratament.
Sindromul impostorului este o stare psihologică în care persoana nu își poate interioriza propriile realizări, crezând că succesul se datorează norocului sau unor factori externi, și trăiește cu teama permanentă de a fi demascată drept o „fraudă”.
Cercetările descriu cinci tipuri principale: Perfecționistul, Supereroul, Expertul, Geniul înnăscut și Individualistul, fiecare cu propriile tipare de gândire și comportament.
Simptomele includ atribuirea succesului norocului, teama constantă de a fi „demascat”, incapacitatea de a accepta complimentele, perceperea greșelilor mici ca eșecuri majore, muncă excesivă și simptome de anxietate sau epuizare.
Cauzele includ experiențele din copilărie (critică sau laudă excesivă), perfecționismul, presiunile sociale, responsabilitățile noi (promovare, loc de muncă nou), problemele de stimă de sine și factorii culturali orientați spre succes.
Tratamentul se bazează în principal pe psihoterapie, în special Terapia Cognitiv-Comportamentală (TCC), alături de terapii de grup, abordări de mindfulness și auto-compasiune, sprijin din partea unui mentor și revizuirea dovezilor obiective ale propriilor reușite.
Centrul Medical Anadolu
Comitetul de Publicații
Ați găsit acest conținut util?
Mulțumim pentru feedback!
Psihologie
Psihologie
Toate domeniile de interes ale secției